25 de grame de fericire

Sursa

Atunci când am început să citesc această carte, nu știam nimic despre arici, despre dramele lor, despre problemele de sănătate care le dau de furcă, despre cât de mult rău le pot face oamenii.  Ori această carte m-a ajutat să aflu faptul că:

•  sunt specie protejată, 
•  se hrănesc cu mâncare pentru pisici,
•  le plac feliile de pepene roșu,
•  au un ritual special atunci când încearcă mâncare nouă, 
•  dacă ai petrecut ceva timp cu ei, îți recunosc vocea,
•  sunt curioși, 
•  petrec iarna hibernând (dar trebuie să aibă peste 600 de grame)
•  un pui de arici poate cântări mai puțin decât un boboc de trandafir.

Massimo Vacchetta și Antonella Tomaselli au găsit calea de a atrage atenția cititorilor, iubitori de animale și nu numai, asupra acestor ființe atât de mici și de fragile, ascunse adesea în spatele unui ghem de ace. Iubind animalele, fiind în grupuri de protecție a animalelor, luând eu însămi acasă pisici, înfruntând tot felul de situații pentru a putea avea grijă de ele, m-am regăsit în povestea acestei cărți. I-am înțeles temerile lui Massimo, atât cele de la început, când abia descoperea lumea frumoasă a aricilor, cât și cele legate de legătura puternică pe care o avea cu acestea, precum și durerea pe care o simțea atunci când trebuia să se despartă de ele, redându-le libertatea. 

”Am reușit. I-am dat drumul. E incredibil că am avut un asemenea curaj. E incredibil, având în vedere firea mea. Uite, asta e iubirea. Are dreptate Dorthe: să iubești înseamnă să dai drumul. Ninna lăsa locul altor arici. Dar nu va ieşi niciodată din inima mea. Acolo va exista mereu un loc special pentru ea.”

p. 117

Nu știa Massimo Vachetta ce impact va avea asupra lui și a vieții lui primul pui de arici de care a trebuit să aibă grijă. Prima lui aricioaică, Ninna, i-a schimbat viața și l-a ajutat să găsească drumul spre el însuși și spre copilul din el, cel crescut de bunica Caterina, care trăia mereu cu dorul de mama și teama că aceasta nu va mai veni să îl ia acasă. 

Așa cum, de altfel, surprinde foarte bine Antonella Tomaselli:

"De la o poveste la alta, m-am gândit că el nu va îmbătrâni în veci. Fiindcă are sufletul unui poet care-și păstrează ochii de copil. De aceea reușește să vadă frumusețea acolo unde alții n-o văd. Asa este el, după cum veți citi. Sentimental și visător. Cu greșelile și cu fragilitatea lui, pe care nu le ascunde. Cu zbuciumul sau. Cu durerile sale. Cu bucuriile sale. Cu incertitudinile și certitudinile sale. Si cu dorința sa de a actiona și de a dărui, care e de neoprit. Cel puțin atâta vreme cât un mic arici uitat de toți are nevoie de el. Cel puțin toată viața." 

p.6