Bucurii de ianuarie - Săptămâna 1

                                                 

Am început 2021 cu lectura celui de-al doilea volum de scrisori trimise de Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu fiicei ei, Monica. Plecată la Paris încă din septembrie 1947, Monica Lovinescu a solicitat azil politic atunci când comunismul se instala ca un hău în țara noastră. Rămasă la București, mama ei nu a putut pleca și, datorită activității anticomuniste a Monicăi, a fost urmărită de Securitate (scrisorile erau citite, traduse, fotocopiate, iar în casă i-au fost instalate microfoane), arestată la 23 mai 1958 și condamnată la 18 ani de închisoare (acuzațiile care i s-au adus au fost: comunicarea cu o trădătoare de țară, faptul că era considerată spioană). A murit în iunie 1960. Fiica ei a aflat abia după o lună că a murit. Trupul mamei, precum și scrisorile confiscate de comuniști nu au fost găsite până acum. 

                                       

Nu e ușor de parcurs. Fiecare pagină e un strigăt de jale, de dor, de disperare al mamei care și-a presimțit sfârșitul violent și faptul că nu își va revedea niciodată fiica. Cu toate că lumea din jurul ei devenea tot mai abrutizată, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a continuat să trăiască demn, cu blândețe și grijă față de oameni, păsări, suflet.

”Pentru noi două, cuvintele ”nu mă uita” n-au nici un rost. Noi două nu ne vom da uitării niciodată; pe lumea cealaltă - deși, sper, la mare distanță de timp - am să te aștept, credincioasă și cu inima plină de tine. Iar tu, dulcea mea dragă, fii îndrăzneață, fii vitează; trăiește, fii fericită și astfel ai să împlinești, mai presus decât am visat, fericirea de a fi avut, al meu, un copil ca tine.”

                                     

Dureroasa lectură arată atât atrocitățile pe care comunismul le-a adus în țara noastră și scoaterea a ceea ce e mai rău din oameni, cât și drama personală a autoarei acestor scrisori.  Aș introduce ”Scrisori către Monica” în lista lecturilor obligatorii ale elevilor de liceu și aș adăuga-o și pe lista celor care se declară nostalgici după comunism. 

”Ție îți datorez ținuta mea dreaptă și mândră, silueta morală, curajul, echilibrul, locul pe care am știut să mi-l câștig în lumea în care mă învârt, respectul de care sunt înconjurată; ție îți datorez viața, sensibilitatea , inteligența pe care vreau s-o salvez din dezastru ca să te merit, tresăltările de energie care mă susțin și mă împiedică să mă nărui. Și de toată situația asta, de despărțirea noastră, nu suntem vinovate nici tu. nici eu. Ci soarta. Imposibil de schimbat o iotă din sfârșitul cărții destinului meu. Peste și sub furtuna universală, zâmbetul tău, strigătul tău de chemare, frumosul, inefabilul nume pe care mi-l dai și care este mândria mea, cel ce mi-a fost fericirea, onoarea și gloria vieții: Mama”